Când știi că “enough is enough”?

Băi, nu îl mai suport! Nu îl mai supooort! Aseară am aruncat cu borcanul de dulceață în dulap! Păi nu mai pot! Tac să evit scandalul. Dacă vorbesc frumos, nu înțelege! Dacă urlu, sunt nebună – de ce urlu? Păi, urlu că nu mai pot să tac și nici să-ți vorbesc frumos! Boule! Aia nu e bine, ailaltă nu e bine!” își începuse D. of-ul.

Nu i-am spus nimic. Am încercat să o calmez cum m-am priceput. I-am zis că poate să stea la mine o perioadă până își pune ordine în gânduri și se hotărăște ce vrea. O înțelegeam perfect. De-aia plecasem eu: că-nu-mai-puteam. Și să evit să n-o luăm razna amândoi; să evit certuri mai grave, lucruri mai urâte, da … chiar și cei mai civilizați facem asta: ce ne mai băgăm și ne scoatem!, atacuri de panică, accese de plâns, insomnii.

Evident, nu puteam să dau sentințe la ce trecea ea și să mă erijez în atotștiutoare numai pentru că trecusem prin așa ceva și repeta parcă la xerox ce trăiesem eu.  Fiecare le știe pe ale lui – sunt diferite – mi le-am adus aminte pe ale mele, dar sunt ultima în măsură să recomand o despărțire pentru că, deși a fost decizia bună, nu a fost ușoară. I-aș fi spus și ei când îți dai singur seama că enough is enough. Când am realizat cu toată sinceritatea față de mine că mi-ar fi mai bine fără, dar asta după ani de “nemers” cu “on and of”, cu coborâșuri din ce în ce mai abrupte, cu totuși “hai să mai încercăm” căci ne dădeam seama că se îmbolnăvește rău mariajul nostru. Dar vezi tu, asta nu se vindecă cu medicamente care să ne facă  îndrăgostiți și buni cum eram înainte. Dar nici că mai voiam…  . Nu mai aveam putere.

Sigur, m-am panicat inițial, nu aveam cum să plec cu pânzele sus după 15 ani; îmi ziceam “a, cum să stau eu singură, ce  fac cu casa, cu banca, cu taxele, cu mașina, cu aia și ailaltă” – mă cramponam de “trebuia-uri” materiale și de convenții sociale. Ei, draci! Numai astea ne mai țineau împreună?!? Pfff, atunci mi-am dat seama că îmi asum această plecare, că de fapt, liniștea conta pentru psihicul meu șubrezit.

Când știi că enough is enough? Când îndrăgostiții de dinainte nu ne mai vedeam, deși zilnic mâncam și dormeam în același pat absenți, când plăcerile fiecăruia deveniseră compromisuri, de unde înainte ne era drag să le faceam. Când nu îl mai ascultam și nici el pe mine și nu mai aveam timp (oare?) și chef să facem lucruri împreună. Când eu voiam sâmbăta cina în casă și film, și el voia afară, iar eu voiam la mare, și el la Alba Iulia. Când eu mă chinuiam să-i fac seafood și muhamara și croissante de casă și el voia mâncare traditionala, de unde înainte se bucura că fac lucruri mai sofisticate pentru el. Când ochii lui nu mă mai vedeau frumoasă în rochie sexi, chiar dacă eram mai fit decât acum 10 ani.  Dar nici eu nu eram mai brează – neatentă la dorințele și ideile lui, nedispusă să îl ascult, puțin prea fascinată acum de six pack-ul și ochii lui mari, frumoși. Și toate s-au adunat și la mine și el – mici vulcani care făceau “pâc-pâc” mocnit, pânâ când s-au unit și au izbucnit. Iar focul ăla direct cenușă s-a făcut. Fără jar că pe ăla îl mai reaprinzi…

Când știi că enough is enough? Când îți dai seama că nu mai vrei relația aia doar de dragul a atât amar de vreme câtă a fost între voi, al unui trecut –  frumos, e adevărat, pe care nu îl regret nicio clipă, dar trecut totuși. Atunci este GATA.

The past cand be beautiful but is no time to live

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.