…să mă bucur de secunde cu adevărat, să le trăiesc efectiv, să fiu acolo în ele, să le simt. Uitasem esența, doar număram robotic minute, ore, zile .. “acum gătim, acum mâncăm, acum mergem la cumpărături, ieșim, dormim”.. nu mai era nici unul dintre noi acolo; doar fizic-material, făcând aceleași și aceleași lucruri – fără să ne mai bucurăm de ele. Nu mai înțelegeam esența unei cărți bune, mă plictiseau vacanțele, chiar și serile pe plajă… . Nu mai știam să savurez cu adevărat gustul mâncării și al vinului. Mergeam spre nicăieri într-o capsulă comună în care noi doi nu mai eram. Plictiseala avea să devină intoleranță și eram destul de maturi să nu permitem asta. “Nu te mai suport!” – stătea mocnit să izbucnească…și despărțirea a fost atunci o decizie firească.
Nu am avut timp să ne certăm..ci să ne asumăm asta și cred că nici unul dintre noi nu a suferit la final. Dar suferiserăm prea mult înainte. Probabil, decizia de a ne separa a venit atunci ca o eliberare mai degrabă și nu a rămas un gol efectiv. Sau poate, totuși, un fel de gol pentru că obișnuița vieții în doi se scrisese 15 ani – nu e puțin asta… A fost cu îndragosteală, iubire și pasiune, prietenie, înțelegere, respect, au fost și neîmpliniri, neasumări, neîncrederi… viața asta nu e ușoară deloc, nu-i asa? Sau poate noi nu am știut să gestionăm ce aveam…
Au fost zile în care simțeam apăsarea asta cumva; o perioadă de acomodare după divorț.. am căutat preocupări fără să vreau – s-au ales cumva firesc cele care îmi plac cu adevărat și s-au instalat mai bine în viața mea: sport pentru că, într-adevăr, mă încarcă cu senzația aia de bine, job pentru că am norocul, la fel, să îmi placă ce fac, ieșiri pentru că simt și îmi doresc să fiu printre oameni de calitate, printre prieteni. Asta a fost un an. De acomodare cu noua viață de “singură”. Dar abia după acest an, simt un fel de hmm.. liniște și da, cumva, bucurie. Pentru că a fost fantastic să redescopăr multe lucruri și să le văd cu alți ochi. Poate mai intens decât înaintea celor 15 ani, poate mai intens decât în cei 15 ani, chiar și când totul era roz și purpuriu. Am învățat să mă bucur altfel de dimineți de duminică cu lenevit și citit până la 12, de dimineți de sâmbătă pline de sport și spa, de gustul vinului savurat pe îndelete, de plăcerea de face o mâncare nouă pentru mine, de plăcerea de a merge chiar singură la breakfast sau la o prăjitură după-amiaza. Am învățat să ascult mai atentă oamenii, să îi înțeleg, să nu judec. Pur și simplu, să prețuiesc mai bine fiecare moment, pentru că mi-am dat seama că mult – mult prea mult timp!, timpul doar trecea pe lângă mine. Acum scriu și sunt cu adevărat în asta, acum citesc și mă bucur că înțeleg ce citesc și nu uit mâine, înțeleg un film pe care îl mai văzusem și nu-l înțelesesem înainte, fac lucruri pentru că vreau și simt și nu pentru că trebuie. Iubesc viața și am poftă de ea, sunt pozitivă până în pânzele albe. Aș fi ipocrită să zic că nu îl aștept pe Făt -Frumos (nimeni nu vrea să fie singur, să fim serioși), dar până una alta, poate să mai întârzie un pic… voi simți atunci, cred (!)
