Nu iubesc deloc ploaia asta de toamnă ciudată, așa că rămân cu feeling-ul de primavară, venit din inspirația pe care mi-am (re)găsit-o anul ăsta acolo unde nu m-am așteptat. E un vibe venit din lucruri care m-au făcut să zâmbesc, din idei crescute cu pasiune, de la oameni pe care i-am văzut și cunoscut altfel. De fapt, nu altfel, ci intuindu-i și cunoscându-i așa cum sunt ei, dincolo de histrionismul inevitabil al fiecăruia.
Ultimul an m-a învațat multe. Că poți lupta să sensibilizezi, dar nu să schimbi – atunci când crezi cu adevărat în ceilalți oameni de lângă tine și când ei cred în tine. Că ai nevoie de oameni și ei de tine. Am învățat că fiecare om e frumos în felul lui. Datorită percepției pe care ți-o creează și datorită puterii tale de a vedea binele în cineva. Ah, și da, poate fi un clișeu, de a accepta ceea ce nu poți să schimbi. E alegerea ta.
Am învățat că pozitivismul e un mod de exprimare, dar și de luptă și că mulți folosesc superficialitatea ca pe o armă de autoaparare.
Am prieteni optimiști, am alții pesimiști, am prieteni luptători și alții, sceptici. Unii scriu frumos, unii doar scriu, unii gătesc, unii muncesc. Alții le fac pe toate la un loc. Între “repede, repede, I have no time”, am constatat că e nemapoimenit să respiri, să privești fiecare om cu ochii tăi și să îi dai credit o secundă măcar, să încerci să îl vezi cum e el.
Ultimul an mi-a adus mai mulți prieteni și mai buni pentru că mi-am dorit să accept oamenii așa cum sunt ei. Și am priceput mai multe lucruri și am înțeles mai multe povești frumoase.
Mă bucur că am în jurul meu oameni pe care îi iubesc, îi admir sau pe care nu îi cunosc prea bine, dar în care am văzut acea doză miraculoasă de empatie. Și că i-am descoperit mai devreme sau mai târziu!
Foto: desktopinhq.com
